Europa, principalul pierzător al acordului dintre Trump, Putin și Xi? Un scenariu care îngrijorează Occidentul

Istoria ne oferă precedente pentru această manevră terminală?

Declinul occidentalului pe scena globală: Cum un triumvirat între Washington, Moscova și Beijing ar putea rescrie regulile jocului geopolitic

Teoria conform căreia puterile vestice intră într-o fază avansată de recesie a fost dezbatută intens în perioada recentă.

O întâlnire formală la nivel înalt, reunind Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping, ar putea transmuta aceste îngrijorări speculațiste într-o realitate concrete a echilibrului mondial.

Dinamica politică din ultimele două exerciții de mandat prezidential american sugerează o transformare radicală a dinamicii de putere.

Atunci când formațiunea politică a șefului statului cedează controlul asupra legiuitului, iar ratingurile de popularitate ale liderului suferă scăderi semnificative, colegii parlamentari încep să își concentreze atenția asupra viitorului succesor, erodând astfel capacitatea executivului de a gestiona agendele interne.

Inițiativele legislative tind să ajungă într-un impas cronic, fenomen accentuat într-un context în care colaborarea transpartisană între republicani și democrați este practic inexistentă.

Cu toate acestea, pe măsură ce se apropie finalul ciclului electoral și președintele reflectează asupra legatului pe care dorește să îl lase, rămâne un teritoriu al autorității executive: politica externă, așa cum subliniază analiza publicată de The Guardian.

Istoria oferă precedente clare pentru acest tip de manevră în faza terminală a unui mandat. În săptămânile finale ale funcției, în anul 1992, președintele George H. W. Bush a dispus mobilizarea a 28.000 de soldați americani către Somalia, o misiune destinată combaterii foametei locale. Bill Clinton a inițiat, fără succes notabil, tentative de mediere a pacii în Orientul Mijlociu prin rezolvarea disputei israeliano-palestiniene.

Barack Obama, la rândul său, a restaurat legăturile diplomatice cu Cuba, efectuat o vizită istorică la Havana și a finalizat, în ultimele luni din timpul său la Casa Albă, negocierea reușită a acordului nuclear cu Iranul.

În zilele care vin, Donald Trump va păși, la rândul său, în această zonă critică a mandatului.

Partidul Republican se confruntă cu riscul de a-și pierde majoritatea în Camera Reprezentanților, iar nu este exclus ca formațiunea Democrată să preia controlul și al Senatului.

Probabilitatea adoptării unor noi măsuri de politică internă ar putea deveni neglijabilă, deși Trump nu a acordat o atenție excesivă acestui domeniu în primii doi ani ai actualei sale stagiuni politice. În schimb, șeful statului se va lovi probabil de o serie de investigații care ar putea declanșa din nou proceduri de destituire.

Pe planul internațional, însă, peisajul se prezintă cu o complexitate aparte. Spre deosebire de predecesorii menționați, ale căror ambiții s-au concentrat pe inițiative de pacificare, obiectivele lui Trump par orientate altfel.

Primii doi ani din cel de-al doilea mandat au avut consecințe profunde, iar următoarele două exerciții ar putea fi și mai instabile, conform evaluărilor din presa britanică.

După alegerile intermediare, Statele Unite ar urma, potrivit sursei citate, să reia confruntarea militară cu Iranul, un conflict considerat de mulți analiști imposibil de câștigat pe termen lung.

Washingtonul desfășoară deja manevre militare coordonate cu Israelul și retrage personal diplomatic din regiunea respectivă. În paralel cu această tensiune, Trump pare a sacrifica interesele Ucrainei. În ultima săptămână, președintele american a declarat că „Rusia s-a comportat corect în privința Ucrainei”.

Simultan, emisarul american Steve Witkoff a susținut o întâlnire la Moscova cu președintele rus Vladimir Putin.

În cadrul unei emisiuni televizate, Witkoff l-a caracterizat pe liderul de la Kremlin drept un „umanitar”, adăugând că îl salută, îl apreciază și îi mulțumește repetat.

În contextul riscului unei noi escaladări în Orientul Mijlociu și al unei poziții conciliante față de Moscova, se conturează o nouă arhitectură a ordinii mondiale, pe care Trump ar putea încerca să o impună în anii rămași ai mandatului. Putin a propus organizarea, luna viitoare, pe teritoriul Chinei, a unui summit la care ar participa el însuși, Trump și președintele chinez Xi Jinping. Dacă o asemenea întâlnire fără precedenți ar avea loc, impactul asupra restului lumii ar putea fi de amploare considerabilă. Cei trei lideri urmăresc, prin metode distincte, modificarea modului în care este structurată ordinea internațională, prin stabilirea unor granițe clare ale sferelor de influență.

Deși un singur eveniment de acest tip nu ar cristaliza automat această viziune în realitate, el ar constitui un pas semnificativ într-o direcție percepută ca periculoasă.

Efectele în Europa vor depăși simplele implicații pentru Ucraina!

În Europa, efectele ar putea depăși cu mult simplele implicații pentru Ucraina, mai ales dacă Statele Unite ar refuza să mai susțină apărarea altor state considerate vulnerabile în fața prezenței ruse. În Asia de Est, retragerea garanțiilor de securitate oferite de Washington ar genera dificultăți majore pentru Taiwan, Coreea de Sud și Japonia, dar și pentru Australia.

Discursul despre declinul occidentalului a fost omniprezent în ultimul deceniu. Un summit între Trump, Putin și Xi ar putea reprezenta momentul în care o parte dintre aceste temeri se materializează.

Intenția administrației americane de a segmenta lumea în sfere de influență și de a privilegia relațiile cu liderii autoritari, în detrimentul solidarității cu democrațiile, este observabilă de mult timp.

Strategia de securitate națională publicată anul trecut a criticat aspru aliații tradiționali ai Statelor Unite din Europa și Asia de Est. Totuși, aspectele cele mai revelatoare ale documentului au fost cele omise.

Rusia și China au fost în mare parte protejate de critici directe.

În cele șase paragrafe dedicate amenințărilor la adresa Taiwanului, China nu a fost menționată nici măcar o singură dată. Într-o altă secțiune, textul descria China drept o țară „bogată și puternică”, care își utilizează resursele economice și influența în avantajul propriu. Nici partea dedicată războiului Rusiei împotriva Ucrainei nu explica originea conflictului și nu susținea explicit necesitatea înfrângerii lui Putin.

În schimb, accentul era pus pe potențialul ca Statele Unite să contribuie la ameliorarea raporturilor dintre Europa și Rusia.

Documentul, care avea o întindere de 33 de pagini, sublinia importanța conservării dominației americane în emisfera vestică. Pentru celelalte regiuni ale globului, însă, abordarea era mult mai prudentă.

„Interesele altor țări ne privesc doar dacă activitățile lor ne amenință direct propriile interese”, se afirma în strategia respectiva.

Textul susținea, de asemenea, că aliații Statelor Unite au legat excesiv de mult Washingtonul în conflicte și controverse esențiale pentru propriile lor cauze, dar secundare sau irelevante pentru cele americane.

Pentru Vladimir Putin, această evoluție ar reprezenta rodul unei strategii cultivate timp de aproape trei decenii.

Liderul rus a considerat mult timp sprijinul american acordat democrației în Europa de Est și Asia Centrală drept o formă de interferență în ceea ce Moscova consideră sfera sa de influență tradițională.

În prezent, Putin are în fruntea Statelor Unite un președinte care pare a împărtăși o parte din aceste convingeri.

În plus, Trump i-a conferit liderului rus un statut privilegiat pe arena internațională, în ciuda limitărilor economice și tehnologice impuse Rusiei. Și Xi Jinping a salutat, implicit, reducerea sprijinului verbal al Statelor Unite pentru aliații săi din Asia de Est.

O eventuală diminuire a prezenței americane ar putea permite Chinei să-și extindă controlul maritim în Marea Chinei de Est și în Marea Chinei de Sud. Simultan, imaginea internațională a Chinei s-a ameliorat substanțial, în timp ce reputația Statelor Unite a scăzut.

Chrystia Freeland, fost ministru al afacerilor externe al Canadei, a sintetizat această tendință într-o declarație făcută în această săptămână: „Nu a existat niciun președinte care să fi fost mai avantajos pentru China decât Donald Trump”.

Miza unei eventuale apropieri dintre cele trei superputeri nu se reduce la controlul teritorial. Toate cele trei guverne identifică oportunități de extindere a parteneriatelor economice. Pentru Statele Unite și China, obiectivele principale includ dominarea viitoarelor lanțuri de aprovizionare și a platformelor tehnologice emergente. În cazul Rusiei, rezervele de combustibili fosili constituie un atu strategic important.

Cele trei state sunt, de asemenea, actori de prim rang în noua cursă spațială, atât în ceea ce privește exploatarea comercială a cosmosului, cât și aplicațiile militare.

Dacă aceste puteri ar începe să colaboreze mai strâns, în detrimentul Europei și al altor regiuni, consecințele ar putea rescrie fundamental hărțile geopolitice. În urmă cu un deceniu, conceptul unei lumi multipolare era asociat cu trei mari centre de gravitație: Statele Unite, China și Uniunea Europeană. Astăzi, în această posibilă configurație, Moscova pare a ocupa locul Bruxellesului, susține publicația britanică.

O asemenea schimbare ar implica mai mult decât o simplă reconfigurare a alianțelor existente. Ar putea marca tranziția către o ordine mondială în care marile puteri își delimitează strict sferele de influență, iar securitatea statelor mai mici depinde din ce în ce mai mult de înțelegerile concluzionate între liderii de la Washington, Moscova și Beijing.