Alegerile din Israel pot aduce un nou șerif și riscul unui conflict cu Iranul

Netanyahu a construit de-a lungul a zeci?

Israel se pregătește pentru un scrutin legislativ crucial, programat pentru data de 27 octombrie, care ar putea schimba radical nu doar persoana care deține frâiele puterii, ci și mecanismul de declanșare a unui eventual nou război cu Teheranul. Totuși, modul în care se gestionează obiectivele militare din fâșia de pământ din Gaza pare destinat să rămână o constantă, indiferent de rezultatul urnelor.

Analiza detaliată a situației sugerează că schimbarea de guvern ar avea un impact mult mai semnificativ asupra strategiei față de Iran decât asupra politicii interne din Gaza.

Acest vot reprezintă prima oportunitate pentru israelieni de a-și exprima votul legislativ de la atacul devastator lansat de Hamas pe 7 octombrie 2023. Atmosfera din jurul scrutinului are trăsăturile clare ale unui referendum personalizat împotriva lui Benjamin Netanyahu și a modului în care a dirijat cel mai lung conflict armat din istoria statului, datând din 1948.

Datele recente din cercetările de opinie indică faptul că blocul conservator condus de premier se află ușor în urma taberei lui Gadi Eisenkot, fostul șef al Statului Major General și principalul său rival.

Cu toate acestea, niciuna dintre cele două tabere nu pare a fi în măsură să acumuleze singură cele 61 de mandate necesare pentru a obține majoritatea în Knesset, parlamentul format din 120 de membri.

Această aritmetică electorală complexă anunță o perioadă de negocieri postelectorale delicate, în care partidele de nișă ar putea deveni arbitrii decisivi în stabilirea noii conduceri naționale. Dincolo de aceste calcule numerice, în marile capitale occidentale se conturează o întrebare de o importanță fundamentală: dacă Netanyahu își pierde puterea, în ce măsură se va transforma, concret, politica externă a statului evreu?

Formațiunea lui Eisenkot, denumită Yashar, înregistrează un avantaj marginal față de Likud, partidul lui Netanyahu, ambele grupări fiind poziționate în jurul a 23 de mandate. Lista comună formată de Naftali Bennett și Yair Lapid, sub numele de Beyachad, a înregistrat o scădere, situându-se la aproximativ 13 locuri.

Blocul actual al premierului se învârte în jurul a 50 de scaune, în timp ce opoziția sionistă se află la un nivel comparabil.

Diferența esențială urmează a fi determinată de formațiunile mai mici, inclusiv de partidele ultraortodoxe, ale căror alianțe loiale față de Netanyahu nu mai pot fi considerate garantate.

Deși Eisenkot a exclus categororic posibilitatea participării la un guvern condus de actualul prim-ministru, istoria politică israeliană a demonstrat repetat că angajamentele făcute în timpul campaniei electorale se pot modifica rapid odată ce începe negocierea formării unei majorități.

Ceea ce pare imposibil de realizat în luna octombrie poate deveni subiect de compromis în decembrie.

Netanyahu a construit, de-a lungul a zeci de ani, imaginea unui lider capabil să mențină Israelul într-o stare de siguranță absolută. Atacul din 7 octombrie a izbit direct centrul acestei reputații.

De atunci, premierul a încercat să-și reconstruiască statutul prin demonstrații ample de forță: campaniile militare din Gaza și Liban, urmate de războiul aerian împotriva Iranului.

În ceea ce privește conflictul cu Iranul, circula larg interpretarea conform căreia Netanyahu a avut un rol determinant în convingerea președintelui american Donald Trump să lanseze această ofensivă la începutul anului curent.

Totuși, influența exactă a primului ministru israelian asupra deciziei Washingtonului rămâne dificil de separat de calculele interne ale administrației americane.

Dacă Netanyahu reușește să câștige, în ciuda proceselor de corupție care îl urmăresc de ani de zile, victoria va fi prezentată ca o validare a strategiei sale. În cazul opus, pierderea puterii va declanșa imediat discuții în afara Israelului despre șansa unui nou început.

Jan Philipp Burgard, care a monitorizat campania de la Tel Aviv pentru rețeaua de corespondenți a grupului Axel Springer, descrie această așteptare printr-o metaforă din filmele western: apariția unui nou „șerif” ar schimba atmosfera și ar putea ajuta Israelul să recâștige încrederea partenerilor săi internaționali.

Deși imaginea surprinde bine speranța unei transformări, ea riscă să creeze așteptări nerealiste. Un alt lider poate adopta un ton diferit, poate negocia cu mai multă atenție și poate repara relații deteriorate. Aceasta nu echivalează însă cu abandonarea principiilor de securitate în jurul cărora există un consens larg în societatea israeliană.

Gadi Eisenkot nu este un politician care promite o revoluție radicală. Cariera sa militară este intim legată de câteva dintre cele mai aspre concepte ale doctrinei israeliene.

Programul pentru Gaza rămâne dur!

După războiul din 2006, în perioada în care a condus Comandamentul de Nord, a formulat principiile cunoscute ulterior drept „doctrina Dahiya”, nume care derivă din cartierul din Beirut asociat cu Hezbollah.

Conceptul central era utilizarea unei forțe de lovire de mare amploare împotriva zonelor din care operează inamicul, cu scopul de a-i provoca pierderi suficient de mari încât să descurajeze o nouă confruntare.

Formularea conform căreia localitățile din care se trage focul ar deveni ținte militare valide a rămas una dintre cele mai controversate componente ale acestei abordări. Deși această doctrină nu elimină obligația de a distinge între obiective militare și civile, ea evidențiază distanța dintre Eisenkot și imaginea unui lider conciliant.

În funcția de șef al Statului Major General al Forțelor de Apărare ale Israelului, deținută între 2015 și 2019, a coordonat „campania dintre războaie”, constând în sute de lovituri, multe dintre ele desfășurate discret, menite să limiteze consolidarea prezenței iraniene în Siria. După evenimentele din 7 octombrie, a intrat în cabinetul de război. Conflictul l-a afectat și la nivel personal: fiul său a murit în luptele din Gaza. În 2024, Eisenkot a părăsit guvernul, reproșându-i lui Netanyahu lipsa unei strategii clare pentru faza post-militară.

Această critică este esențială pentru înțelegerea diferenței dintre cei doi lideri. Eisenkot contestă modul în care este condus războiul și absența unei ieșiri politice definite, fără a pune sub semnul întrebării necesitatea înfrângerii militare a Hamas.

Programul său pentru Gaza păstrează această linie dură.

Săptămâna trecută, a promis distrugerea aripii militare a Hamas și încheierea controlului organizației asupra fâșiei într-un termen limită de 18 luni. Niciun candidat cu șanse reale de a deveni premier nu pune în centrul campaniei crearea unui stat palestinian. Eisenkot însuși a respins această temă ca fiind irelevantă în condițiile de după 7 octombrie.

Atacul Hamas a împins spre dreapta consensul israelian în materie de securitate. Competiția electorală se desfășoară în mare măsură în interiorul acestui consens restrâns. Dezbaterile se concentrează pe cine poate obține rezultatele promise, cu ce costuri și în cât timp.

De aceea, concluzia lui Burgard este prudentă: o schimbare de guvern ar aduce cel mult o corecție de curs, nu o revoluție.

În Gaza, această dezbatere se suprapune peste o realitate devastatoare. Armistițiul din octombrie 2025 a oprit marile operațiuni militare, dar nu a pus capăt morților.

Potrivit Ministerului Sănătății din Gaza, aflat sub administrația Hamas, peste 1.200 de palestinieni au fost uciși după intrarea în vigoare a încetării focului. Bilanțul total raportat de această instituție pentru perioada de după octombrie 2023 a depășit pragul de 73.000 de morți. Hamas nu a fost dezarmat, iar administrarea postbelică a fâșiei rămâne neclară.

Orice viitor guvern israelian va prelua aceeași problemă: cum transformă rezultatele militare într-o situație politică și de securitate care să poată fi menținută pe termen lung?

Aici se vede una dintre diferențele de prezentare dintre rivali. Eisenkot pune un termen strict de 18 luni. Netanyahu a promis, timp de doi ani, „victoria totală”.

Dar nici termenul, nici formula nu Există totuși un dosar în care o schimbare de guvern ar putea produce o diferență mai ușor de observat: Cisiordania. Violențele comise de coloniști împotriva palestinienilor au devenit atât de frecvente și de grave încât s-au transformat într-o problemă diplomatică majoră pentru Israel. Luna trecută, aproximativ două duzini de state, în frunte cu Regatul Unit, Franța și Canada, au impus sancțiuni împotriva coloniștilor violenți. Acest demers a fost încă un semnal al deteriorării relațiilor dintre Israel și o parte dintre partenerii săi occidentali.

Săptămâna trecută, agresarea brutală a unei jurnaliste americane de către coloniști mascați, în timp ce documenta asemenea violențe, a provocat condamnări inclusiv în Statele Unite, principalul susținător al Israelului.

În această privință, Eisenkot promite o schimbare concretă: aplicarea legii și limitarea acțiunilor coloniștilor violenți. Miza depășește Ea privește capacitatea statului de a-și impune autoritatea și disponibilitatea guvernului de a acționa împotriva unor grupuri care se bucură de protecție politică. Netanyahu depinde de parteneri din dreapta naționalist-religioasă, pentru care extinderea colonizării este un obiectiv ideologic central. Această dependență îi limitează libertatea de acțiune și îi reduce credibilitatea atunci când promite măsuri împotriva radicalilor. Un guvern condus de Eisenkot s-ar sprijini pe o altă combinație de partide.

Ar putea avea, cel puțin teoretic, mai mult spațiu pentru a restabili autoritatea statului în locurile în care grupurile radicale au ajuns să impună propriile reguli.

Capacitatea lui de a face acest lucru ar depinde, firește, de majoritatea pe care reușește să o formeze. Dar pentru capitalele europene, care privesc situația din Cisiordania ca pe unul dintre principalele motive de dispută cu Israelul, acesta ar fi un test concret al schimbării.

Declarațiile despre refacerea relațiilor internaționale ar putea fi măsurate în anchete, sancțiuni, protecția comunităților amenințate și aplicarea efectivă a legii. În final, adevărata diferență se va vedea în modul în care noul lider va gestiona tensiunile cu Iranul și va reconfigura echilibrul de putere regional.