Alegerile din SUA amână conflictul cu Iranul

Promisiunea de neatacare până pe 3 noiembrie rezolvă criza?

Conflictul armat dintre Statele Unite și Iran a intrat într-o fază de incertitate, determinată de ciclul electoral american.

Washingtonul a decis să amâne luarea deciziilor majore până după data de 3 noiembrie, însă acest interstițiu temporal nu soluționează contradicția fundamentală generată de Operațiunea Epic Fury: o victorie militară care nu s-a tradus într-un succes diplomatic.

Urnele suspendă acțiunile ofensive, dar nu pun capăt ostilităților. Deși capitala americană continuă să lovească ținte strategice, nu a reușit încă să identifice un cale de ieș clară. Scumpirea combustibililor exacerbează nemulțumirea cetățenilor americani, influențând direct procesul de vot. Din partea opusă, Teheranul se concentrează pe menținerea coeziunii interne și pe câștigarea de timp. Simultaneously, regiunea Golfului Persic absoarbe resursele financiare și logistice care ar fi putut fi direcționate către sprijinirea eforturilor de apărare din Europa. Pentru România, consecințele acestui haos geopolitic devin vizibile prin fluctuațiile din Marea Neagră.

Există conflicte care se încheie prin semnarea unor armistiții formale și altele care se opresc din simple motive calendaristice. Duelul dintre SUA și Iran, aflat acum în luna a opta de la declanșare, se încadrează, temporar, în a doua categorie. Președintele Donald Trump a confirmat public că administrația sa nu va iniția noi atacuri împotriva Iranului înainte de alegerile intermediare programate pentru 3 noiembrie. Această declarație a urmat imediat ce revista The Atlantic publicase informații conform cărora șeful Casei Albe lua în calcul o lovitură prealatorie, înaintea scrutinului. Tot în luna precedentă, Trump afirmase că Statele Unite vor câștiga războiul fie „imediat după alegeri”, fie „poate chiar înainte”. Așadar, pauza impusă de calendarul electoral nu reprezintă o retragere, ci o simplă amânare.

Întrebarea care obsedează acum toate capitalele din Orientul Mijlociu și din Europa este ce se va întâmpla în ziua următoare votului.

Lindsay, cercetător la Consiliul pentru Relații Externe (CFR), a analizat această dilema alături de doi foști directori responsabili de dosarul iranian din cadrul Consiliului Național de Securitate al SUA.

Printre aceștia se numără Cole Bucy, fost analist la Agenția Centrală de Informații (CIA), și Nate Swanson, actual director al Proiectului de Strategie pentru Iran de la Atlantic Council și membru al echipei de negociere a administrației Trump din anul trecut.

Concluzia lor, formulată cu prudența specifică foștilor practicieni, este destul de stânjenitoare: toate variantele disponibile pentru Biroul Oval prezintă dezavantaje majore, iar șansele de reușită rămân incerte.

Promisiunea de a nu ataca până pe 3 noiembrie a rezolvat o problemă politică imediată. Războiul este considerat profund nepopular în SUA, fiind susținut de doar un treime dintre cetățeni. Creșterea prețurilor la benzină și motorină a transformat conflictul într-o componentă esențială a crizei costului vieții, tema centrală a campaniei electorale. Reluarea bombardamentelor chiar în săptămâna votului ar fi amplificat vânturile contrare cu care se confruntă candidații republicani, sporind șansele apariției unui „val albastru” democrat.

Teheranul a înțeles această vulnerabilitate de mult timp, iar intensificarea atacurilor asupra petrolierelelor și navelor comerciale a avut ca scop exact transferarea impactului războiului din Golful Persic în bugetul familiilor americane.

Moratoriul a avut însă și o victimă colaterală: aliatul israelian. Conform publicației Financial Times, premierul Benjamin Netanyahu pregătise pentru începutul lunii o nouă campanie de bombardamente. Aceasta ar fi vizat nu doar instalațiile nucleare și obiectivele guvernamentale, ci și centrale electrice și alte componente ale infrastructurii civile. Trump a amânat ofensiva până după alegeri.

Netanyahu, aflat și el în fața propriului scrutin, nu a renunțat la tonul belicos: miercuri a declarat că Trump i-a transmis că Statele Unite sunt „gata să termine treaba” în Iran, iar anterior susținuse că îndepărtarea amenințării iraniene presupune răsturnarea regimului de la Teheran.

Astfel, avem doi lideri care își sincronizează strategiile de război în funcție de două calendare electorale distincte, în timp ce Iranul încearcă să le citească pe amândouă.

Trump însuși a lăsat o ușă larg deschisă pentru viitor. Interogat de revista Time despre intenția de a intensifica bombardamentele post-electorale, a Tot atunci, a explicat că a respins cea mai recentă propunere iraniană de încetare a focului, inclusiv oferta de redeschidere a Strâmtorii Hormuz, motivând că nu este „suficient de bună”.

Această formulă este familiară: pragul cerințelor crește pe măsură ce adversarul pare mai slab, iar fereastra pentru un compromis se îngustează tocmai când ar fi cel mai ușor de deschis.

Concentrarea de forțe are o dublă funcție. Pe de o parte, menține credibilitatea amenințării într-o perioadă în care Washingtonul s-a legat singur de mâini până pe 3 noiembrie. Pe de altă parte, creează propria inerție: un dispozitiv de asemenea amploare nu poate staționa la nesfârșit fără să genereze presiunea de a fi folosit.

Concentrarea de forțe are o dublă funcție

Istoria militară cunoaște bine acest mecanism, de la mobilizările din vara lui 1914 până la concentrările din jurul Irakului în iarna lui 2003, când logistica a devenit, la un moment dat, un argument politic în sine.

Diagnosticul central al lui Lindsay privește nu viitorul, ci trecutul recent. Operațiunea Epic Fury, declanșată la 28 februarie, a produs daune masive infrastructurii militare și economice a Iranului și l-a eliminat pe ayatollahul Ali Khamenei. Cu toate acestea, Statele Unite nu au reușit să transforme succesele de pe câmpul de luptă într-o victorie diplomatică. Rezultatul este un impas în care fiecare parte așteaptă ca cealaltă să cedeze. Este o ilustrare aproape didactică a vechii observații a lui Clausewitz: războiul nu are o gramatică proprie, ci împrumută logica politicii. O armată poate distruge ținte; numai o strategie poate converti distrugerea în rezultat politic.

Miza este, prin urmare, imensă în ambele direcții.

O reluare a luptelor ar putea aduce victoria, dar ar putea la fel de bine să adâncească impasul, să trimită prețurile energiei în sus și să împingă economia mondială într-o spirală descendentă.

Menținerea status quo-ului sau găsirea unui acord negociat acceptabil nu sunt, la rândul lor, soluții comode. Washingtonul se află în situația jucătorului de șah care a câștigat material, dar nu găsește matul, în timp ce ceasul curge în defavoarea sa.

Bucy și Swanson identifică trei opțiuni de bază. Prima este escaladarea: reluarea loviturilor și intensificarea presiunii economice, cu scopul de a provoca prăbușirea regimului sau de a-l obliga să accepte termenii americani pentru pace.

Două întrebări rămân însă fără De ce ar reuși o nouă rundă de atacuri acolo unde Epic Fury a eșuat? Și pot Statele Unite să împiedice Iranul să lovească vecinii din Golf, în special infrastructura lor energetică? Riscul este ca regimul să supraviețuiască, iar perturbarea producției de petrol și gaze să declanșeze o recesiune globală.

Varianta economică a escaladării, sancționarea Chinei pentru linia de salvare pe care o oferă Teheranului, este la fel de periculoasă: secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, avertiza în august că lovirea firmelor chineze ar putea „distruge sistemul financiar global”, iar Beijingul ar putea riposta tăind accesul american la mineralele critice.

A doua opțiune este negocierea, eventual cu amenințarea reluării atacurilor folosită ca pârghie. Experiența negocierilor din iunie, purtate la Bürgenstock, pe malul Lacului Lucerna, de vicepreședintele JD Vance, trimisul special Steve Witkoff și Jared Kushner, cu medierea Pakistanului și a Omanului, arată însă limitele acestei căi.

Iranul nu a manifestat interes pentru termeni acceptabili Washingtonului, iar intransigența sa poate crește, mai ales dacă Teheranul mizează pe un val democrat care să-l slăbească pe Trump.

Negocierile oferă, în plus, timp prețios pentru reconstrucția armatei iraniene și perfecționarea capacității de a lovi partenerii americani din regiune.

A treia opțiune, așteptarea, pare cea mai atractivă: menținerea status quo-ului în speranța că regimul va ceda sau se va prăbuși sub presiunea nemulțumirii interne. Este și cea mai greu de susținut, din motive pe care analiza CFR le detaliază cu precizie.

Costul așteptării este semnificativ.

Operațiunea Economic Outcast, campania de sancțiuni secundare lansată de Trezoreria americană în august, a strâns lațul în jurul economiei iraniene, dar nu există semne că ar genera o mișcare populară împotriva liniei dure.

Formula lui Cole Bucy este memorabilă: poporul iranian pare să se retragă, nu să se ridice. Regimurile autoritare au învățat de mult că sărăcia nu produce automat revoluție.